*Un bărbat înclinat povestește ceva. Tot timpul stă întins pe o canapea, pe un pat, pe o masă, pe niște scări (a căzut?), direct pe pământ. Nu i se vede bine fața, e ori penumbră, ori e filmat de la spate.

– Poate mai ții minte, era o casă lângă mare, cu o curte sălbatică, plină de iarbă și buruieni. Treceam pe acolo în drum spre plajă. Într-o seară, când ferestrele erau larg deschise, am văzut pereții acoperiți de pânze aurii care veneau din tavan și până jos pe podea, peste unele mobile. Străluceau și foșneau în vânt, locul ERA VIU. Peste pânzele aurii, soarele desena siluete lungi de oameni, sau păsări care se vărsau cascade. Eram acaparat de mișcarea lor. Până s-a auzit un zgomot surd și pe geam a sărit o femeie îmbrăcată cu una dintre pânzele aurii. Înfășurată ca-ntr-o mantie, desculță. Un câine a luat-o la fugă după ea. Dar n-a prins-o, femeia a dispărut ca o nălucă în întuneric.

S-a întâmplat ceva în noaptea aia? Nu mai știu, au trecut ani de atunci. Am găsit pânza aurie. Vrei s-o vezi?

Era într-o cutie de aluminiu rotunjită la colțuri. Înăuntru lucrurile astea, nu știai cât sunt de vechi. Am găsit mai mult pânze aurii, de diferite dimensiuni, aveau mici zone roase sau chiar găurite, din loc în loc păreau cusute ca și cum ar fi fost reparate dar apoi reparația se transforma într-un desen sau un semn și părea că așa trebuie să fi fost de la început.

Învelit într-o hârtie, am găsit un inel legat de o brățară, ca inelele arăbești. Tot în cutie mai erau alte două pânze, una pătată și petele formau un desen și alta cu un text pe ea, înaltă de trei metri, roșie. Niște bucăți de lut sparte, am încercat să le lipesc dar lipseau părți sau era un obiect pe care nu mi-l pot imagina. Un caiet scris de mână, un bărbat și o femeie se plimbă prin pădure și desenează ceva și vorbesc despre altceva. Începe ca o poveste de dragoste dar în ultimele pagini îți dai seama că doar femeia e în viață. Atunci cine sau ce e bărbatul, fantomă sau închipuire?

Tot drumul înapoi spre casă nu puteam să scap de senzația că ceva se întamplă chiar atunci și dacă nu sunt atent, îmi scapă. Era legat de femeia fugită. 

Ceva îmi scapă dar uneori imi amintesc. 

În acea noapte am văzut: oamenii se varsă în afara lor. Se varsă din casele lor, pe fereastră. Cand o formă se fixează, bate vantul și pânza se mișcă, o ia la fugă pe câmp. Se zbate să iasă de acolo, o sălbăticiune încolțită.

M-am dus acasă, nu știam daca să sun la poliție sau ce să fac. Până la urmă, ce se întâmplase? 

Era târziu. Ațipisem în fotoliu când am auzit bătăi în ușă. Nu eram prieten cu nimeni pe acolo, nu aveam obiceiul să primesc vizite și mai ales în timpul nopții. M-am gândit de două ori înainte să deschid. Când într-un final am ajuns la ușa, nu era nimeni. Mi s-o fi părut, mi-am zis, dar lucrul ăsta s-a tot repetat în vara aia. Cineva bătea la ușa chiar înainte de zi, când înca era întuneric, dar la ușă nu era nimeni.

Stai așa că trebuie sa răspund.

Sună un telefon și răspunde. Începe să fredoneze o melodie, un cântec de leagăn. Lumina se stinge treptat.

În alt loc, e acum întins pe spate.

Îți vine să-i crezi mai degrabă pe oamenii culcați. Nu de-asta mă tot vezi întins, sunt doar obosit. Am trăit prea mult. Atunci când am văzut-o că sare pe geam, aș fi scos telefonul și aș fi făcut o poză. Așa, nu mă bazez decât pe amintire. Din păcate nu știu să desenez, am încercat. Îmi aduc aminte cum era atunci și că timpul era peste tot. O zi se întindea, subțire, la nesfarșit. Vara aia mi-a părut cea mai lungă. Greierii erau peste tot, cântau fără întrerupere, o frecvență joasă pe care mă trezeam, mergeam la mare, scriam, citeam, înotam. Duc. Mâna. Încet. Către. Cană. A fost o vară lungă. Nu-mi dădea pace amintirea femeii.

Lucrurile se varsă unele din altele. Nu se poate ști începutul lor. Dar sfârșitul, e o decizie comună.

(aici a mea)